"Agatzament elevat.."

N-am fost niciodata " a real player" in varianta gangsta style...Am preferat mereu scuza aceea subtire "calitatea inaintea cantitatii"...:))))...Poate fiindca toate fetele care ma placeau, eu nu le placeam si viceversa. "Iti plac doar ciudatele" imi spune mereu o prietena. And maybe she's right, I don't know. Ca de obicei, scrisul era cel care ma "aranja"..inca de pe atunci...fiecare cu armele lui...frumos n-am fost in veci, pletele le-am avut doar acum 70 si ceva de ani..si cam atat...In liceu scriam mici poeme de dragoste si le aratam persoanei careia ii erau de fapt adresate sub pretextul ca imi placea de nu-stiu-ce fata si sa-mi spuna daca era sau nu ok poezia. Pica pe spate. Cateodata..ma rog... "Frate, asta e agatament elevat", imi spunea Alina (berlineza acum). Am vazut recent la coada la Electrica o tipa de care-mi placea in liceu, era cu 2 ani mai mare..si plina de carlionti pe atunci..si un zambet Kodak... Acum e doar o muiere cu fata buhaita. E incredibila transformarea...m-a socat. Am luat un mentos sa inlatur gustul amar.
Treptat, poemele le-am inlocuit cu text neritmat, insa cu multe cuvinte-stimul si "a la corazon". "Target", "insight" si "promise-ul" imi erau notiuni cunoscute inca de pe atunci :))))ha ha ha ...pare-se ca mi-a prins bine... Mai jos, sunt cateva randuri scrise acum ceva vreme...and don't you dare think that I didn't mean it at the time..:D...ok..v-ati prins. Multa bravada. Da. Celei careia i-am scris mi-a placut. Ce?! Nu se simte printre randuri? Ia vedeti al meu "om de plastilina":
"Aceeasi poveste obisnuita, irelevanta decat pentru cel in cauza. S-au vazut doi oameni. El s-a indragostit parca iremediabil. Ea evident nu. Timpul trecea adancind sentimentul in ciuda opozitiei fiecarei fibre din fiinta lui. N-avea nevoie de asa ceva. Nu acum. O vedea rar, insa era indeajuns sa-i darame de fiecare data toate zidurile de aparare pe care le crezuse ridicate trainic in mintea lui cu zile, saptamani, luni inainte. Totul degeaba. Se surpau incontinuu. Spulberate. De doi ochi. De un zambet. De un gest banal. De timbrul cald al vocii ei. Iar el… El e nimic. E aluat. E plastilina. A pierdut din secunda unu. Stie asta, si nu-i cere nimic. Nu asteapta nimic. Stie ca e problema lui . Doar a lui. Si nu i-ar cere nimic vreodata. Vrea doar (nu stie sigur de ce) ca ea sa stie de omul de plastilina. Pare a-l linisti strigatul in pustiu. E extrovertit…novice. Si se crede curajos spunandu-i astea acum. Dimineata insa, isi va blestema slabiciunea. Pentru a cata oara…?!"
Ce credeti? A picat sau nu?! Va spun eu. Nu. :)))))

Bine te-am gasit, blogule!

E prima mea postare. O celebrez scriind doar randurile astea, fara a avea ceva concret sau deosebit de spus. Strictly exercise. Tocmai mi-am tras blog. Sec, fara sa ma gandesc prea mult. Cochetasem cu ideea in ultimele zile si brusc, in seara asta sclipind de stele, 19 ianuarie 2009, m-am hotarat s-o duc la capat. Nu stiu de ce sau din ce ratiuni preconcepute, pana acum privisem oarecum cu ostilitate ideea de blog. Poate fiindca sunt atatea. Poate fiindca sunt atat de.. la moda. Ca, deeh, cum sa fiu eu in pas cu multimea...How lame is that...De obicei mai scriu franturi de ganduri, fara a le posta insa neaparat undeva, si atunci mi-am spus, hey, why the hell not. O sa ma las dus de blog. Unde o vrea el sa ma duca...

O sa consider momentul asta inceputul unor lungi sedinte de terapie prin scris. Cel putin asta inseamna pentru mine blogul asta momentan: o forma de psihoterapie. Un joc dublu, doctor si pacient, langa si pe canapea. Numiti-o "sedinta cu public". O sa-mi spal toate rufele(poate totusi nu chiar cele mai murdare) prin blogosfera, o sa "aspir" la "albul absolut", si o sa incerc sa poluez apa cu cat mai multe "scame", ca doar-doar s-o infunda blogochiuveta.

"Introduceti nume blog". N-am avut nici o idee inspirata pe moment, asa ca mi-am taiat brusc timpul de latenta si scriu fara rasuflare "serenity now!". Stiam probabil in subconstient ca va urma o mica sesiune de auto-terapie. Deja respir regulat.